Vehicule zburătoare

,

În perpetuă căutare de noi soluţii de transport, oamenii au reuşit să construiască diverse vehicule zburătoare care, într-un mod mai mult sau mai puţin neobişnuit, reuşesc să realizeze ceea ce şi-au propus.

Maşini pe roţi sau cu şenile, avioane cu elice sau cu reacţie, nave şi submarine… a mai văzut lumea. Mai există însă şi alte posibilităţi de a asigura deplasarea, cu ceea ce am putea numi vehicule zburătoare, iar una dintre acestea este reprezentată de cele care folosesc „efectul de sol”. Principiul de funcţionare al acestora este reprezentat de asigurarea unei „perne de aer” relativ redusă, între vehicul şi suprafaţa pe care acesta se deplasează. Primele „arătări” de acest gen sunt vehiculele pe pernă de aer, care, în ciuda numeroaselor variante, se bazează în principiu pe umflarea unei „fuste” dispuse la baza structurii, până când se asigură suficientă presiune încât aceasta ridică maşinăria de la sol. Odată ridicată, de mişcare se ocupă în general un motor la care este ataşată o elice. Deoarece se pot deplasa peste diverse suprafeţe (apă, pământ, noroi, mlaştini, zăpadă), au atras imediat atenția diverselor armate ale lumii. Variante militare uneori impresionante prin dimensiuni au fost produse în fosta Uniune Sovietică şi în SUA, principalii rivali din „Războiul Rece”.

A-90-Orlyonok, o versiune militară sovietică ce putea atinge viteza de cca 400 km/h.

Însă mai există vehicule care folosesc acest efect de sol, însă într-un mod diferit. Arată la o primă vedere că nişte avioane, însă nu sunt construite pentru a se deplasa că acestea. Mai exact sunt denumite vehicule cu aripă fixă care folosesc efectul de sol. Scopul lor este să se înalţe suficient deasupra apei, la o distanţă de câţiva metri, încât să fie ferite de o mare mai agitată de exemplu. După ce se realizează această „decolare scurtă” pot funcţiona la viteze superioare faţă de vehicule pe pernă de aer sau ambarcaţiunile clasice. În acelaşi timp consumă mai puţin combustibil faţă de un avion care se ridică în aer şi îşi asigură portanța. În cazul nostru, aceasta este asigurată de proximitatea dintre aripa vehiculului şi suprafaţa apei. Între acestea se produce o suprapresiune care ajută la menţinerea aparatului în aer. Capacitatea de transport pe apă, parcurgând distanţe mari cu viteze mari, le-a a adus şi pe acestea în atenţia structurilor militare. Din nou fosta Uniune Sovietică şi SUA şi-au pus industria la lucru în acest sens. Totuşi nu au luat o amploarea mare, încât, cu timpul, au căzut cumva în uitare. Asta până când, relativ de curând, o firmă din Coreea de Sud a demarat spre sfârşitul anului 2007 un nouă tentativă în acest sens cu un vehicul intitulat VSH-500.

Dimensiunile mai reduse pot să dea o șansă aparatului asiatic pe piața civilă.

Pentru că piaţa civilă reprezintă în fapt cheia reușitei economice, către această direcţie îşi îndreptă preponderent atenţia constructorul asiatic. Stă însă și cu un ochi atent către zona militară, în fond orice contract este binevenit. Aparatul dezvoltat de aceștia are o lungime de 29 m, o lăţime de 27 m şi o înălţime de 7 m.

Cele două motoare turbo cu elice asigură o viteză de croazieră de 180 km/h, superioară unei ambarcaţiuni de dimensiuni similare. O particularitate a acestui aparat este reprezentată de utilizarea unor aripi „delta”, care măresc suprafaţa „efectului de sol”. Distanţa maximă de deplasare este de 1.000 km. Este o călătorie parcursă în condiţii de confort, fără să simţi valurile, comparativ cu o ambarcaţiune clasică, şi fără să stai cu teama de zbor dacă ai fi în avion. Cabina în sine, unde se află zona destinată încărcăturii sau a pasagerilor, are o lungime de 12 m, o lățime de 8 m şi o înălţime de 2 m. În concluzie, doar timpul o să ne demonstreze dacă compania asiatică o să reuşească să impună pe piaţă această soluţie care cel puţin pe hârtie arată promiţător.

Gabriel Manole

 

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


sase × = 6