RAR: Mircea Iatan Radu – „Mă simt la RAR ca acasă”

,

Mircea Iatan Radu (1)Mircea Iatan Radu lucrează la RAR de aproape un sfert de veac. Experiența și priceperea lui ne sunt utile în fiecare zi. Are mereu un sfat și o vorbă bună pentru colegii din reprezentanța Voluntari. Uneori chiar și o glumă. Iar răspunsul este pe măsură. Când au aflat că vrem să vorbim cu Mircea, colegii lui ne-au îndemnat să-l întrebăm de… espadrile.

Care este povestea cu espadrilele?
Of, s-a aflat deja? Cine v-a spus? (Râde) Trebuia să plec la cumpărături și nu am vrut să-mi iau adidașii. Ce puteam să încalț rapid? Espadrilele! Ajung la magazin, mă plimb pe acolo, plătesc facturile, și mă duc la raionul de încălțăminte. Mă interesa o pereche de ghete, am intrat în vorbă cu vânzătoarea și la un moment dat mi s-a părut că domnișoara face eforturi să nu râdă. Când m-am uitat mai atent am realizat că sunt încălțat cu espadrile de culori diferite (râde).
Mircea Iatan Radu (4)Din ce an sunteți la RAR?
Din 1992. Înainte am lucrat cinci ani la IRA Câmpina. Acolo am fost repartizat după ce am terminat facultatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini. Acum sunt specialist RAR și lucrez la departamentul Omologări Individuale și Inspecții Tehnice.
Au trecut 25 de ani…
Sunt de-o viață aici, o spun cu mândrie. Eu fac parte din prima generație… cu domnul Ioan Țigănaș, atunci a fost cea mai frumoasă perioadă. Era o provocare, o activitate nouă pentru România. Am văzut cum a crescut RAR-ul și cum a progresat an de an.
Este greu să lucrezi la RAR?
Responsabilitatea noastră este uriașă. Unora li se pare o formalitate ce facem noi aici, se grăbesc foarte tare să-și vadă mașina pe numele lor și spun: „După ce o înscriu, fac toate reparațiile, rezolv”. Sunt oameni din provincie cărora dacă le spui că pot fi programați a doua zi, la RAR, străbat sute de kilometri. Am avut pe cineva care a venit de la Suceava la București, doar să nu aștepte. Este adevărat că sunt tot mai puțini cei care nu înțeleg importanța activității noastre. Clienții au început să priceapă că este vorba de siguranță în trafic.
Mircea Iatan Radu (2)De unde ați dobândit pasiunea pentru mașini?
Din copilărie. Părinții au avut un Wartburg 1300 și în 1971 au luat o Dacie cu „piese franțuzești”, așa îi spunea pe timpul acela. Lângă tata am început să meșteresc la mașină, dar atunci nu era așa complicat să repari ceva la distribuție sau la direcție. Țin minte că aveam cu mine o presă micuță cu care lipeam camerele.
Mai țineți minte „procedura”?
(Râde) Se punea un cauciuc, iar deasupra aveam un cartonaș îmbibat cu o substanță care ardea. Îi dădeai foc și dezvolta o temperatură mare. Mamă, ce ne mai chinuiam să scoatem anvelopa din jantă cu două leviere, ne urcam cu picioarele…
Mircea Iatan Radu (3)Și acum?
Generațiile noi de mașini te implică parțial, sunt multe zone computerizate. Înainte, dacă pățeai ceva grav cu mașina, puteai să remediezi pe loc, acum chemi platforma sau o lași în câmp. După ce o duci la service depistezi eroarea cu ajutorul unui laptop.
Meseria dumneavoastră era diferită?
Era mai tehnică, de asta mi-a plăcut atât de mult. Acesta a fost motivul pentru care am ales această facultate. Acolo am studiat procesele tehnologice, am învățat despre dispozitive, scule… cum să faci o piesă dintr-un semifabricat.  La vremea respectivă, dacă aveai o trusă bună, puteai să repari orice. Acum…
Cum decurge colaborarea cu colegii din generația nouă?
Cei mai tineri se adaptează bine, ei așa au început, cu altă generație de mașină. Mă înțeleg foarte bine cu ei, nu ezită să mai ceară câte un sfat, vin ca la doctor când au o autoutilitară de peste trei tone și jumătate (râde).
Mircea Iatan Radu (5)Mai meșteriți la mașini?
La un moment dat am cumpărat două mașini defecte și le-am reparat împreună cu un prieten. A durat câteva luni până am terminat operațiunile și o spun cu mâna pe inimă că a doua oară nu mă mai apuc de treabă.
Care a fost cel mai greu moment la RAR?
În anul 2007, când am intrat în Uniunea Europeană. Din momentul în care s-au putut înmatricula mașini cu orice grad de poluare, Euro 1 sau Euro 2, curtea era mereu plină, stăteam peste program în fiecare zi. A fost ca un tsunami!

Text  / Foto: Sorin BARBU

 

Un răspuns

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


× 5 = patruzeci