Fulgerul de curse

,

În cei 110 ani de existenţă, Opel a acordat o mare atenţie sportului cu motor. Fie că a participat la ­cursele de Grand Prix, în raliuri sau în campionatele de turisme, firma a cărei emblemă simbolizează un fulger a reprezentat întotdeauna un adversar serios, automobilele sale fiind competitive şi foarte bine pregătite. Mai mult decât atât, maşinile Opel de curse au fost accesibile concurenţilor privaţi, oferind un nivel de performanţă excepţional pentru bugete nu foarte mari, iar sportul de masă german s-a dezvoltat şi datorită popularilor bolizi Opel de curse.
Glorioasa aventură Opel în lumea sportului cu motor a început  în 1903, odată cu construirea legendarului model Opel Renwagen echipat cu un arbore cardanic de concepţie proprie. Acest bolid al începutului de secol XX era echipat cu un motor în doi cilindri, cu capacitatea de 1.885 cmc, având supape laterale şi două axe cu came şi dezvolta uimitoarea pu­tere de 12 CP. Cutia de viteze era cu trei trepte, având ambreiaj cu sistem conic îmbrăcat în …piele, iar schimbarea treptelor se făcea prin intermediul unui levier aflat pe coloana de direcţie. Opel Rennwagen 1903 atingea o viteză maximă de 70 km/h. Caroseria acestui automobil de curse avea la bază modelul Opel 10/12 HP al cărui design reprezenta prima reuşită independentă a constructorului german, până atunci colaborând cu firma franceză Darracq. Acest bolid există şi astăzi, fiind utilizat la evenimentele de gen. Cu câţiva ani în urmă a participat cu succes la faimoasa cursă London to Brighton Veteran Car Run, eveniment destinat maşinilor construite până în 1904. Este cea mai longevivă ­cursă de automobile, Opel Rennwagen parcurgând cele 60 de mile într-un respectabil interval de timp: cinci ore. Zece ani mai târziu, Opel  era un nume respectat în cursele de Grand Prix. Pentru Marele Premiu al Franţei din anul 1913 este construit un nou bolid denumit simplu Opel Rennwagen. Acesta trebuia să fie cât mai uşor şi mai puternic, fiind echipat cu un motor în patru cilindri, cu 16 supape şi axă cu came în cap. Transmisia se făcea pe roţile din spate prin intermediul unui arbore cardanic iar cutia de viteze avea patru trepte. Această tehnologie era deosebită pentru anul 1913 iar bolidul german atingea o viteză maximă de 170 km/h. Ca prin minune, toate cele trei exemplare construite au supravieţuit războiului, fiind astăzi în posesia unor colecţionari din Germania şi Marea Britanie.
Un an mai târziu, Opel aduce sportul cu motor la extrem. Este lansat un alt Rennwagen pe care adversarii dar şi entuziaştii l-au numit „Monstrul verde”. Era un monstru mecanizat, coborât parcă de pe o altă planetă unde existau alte unităţi de măsură… Propulsorul din aluminiu cu patru cilindri în linie, avea 16 supape şi axă cu came în cap, cilindreea fiind de 12,3 l. Puterea acestui Opel era de 260 CP iar viteza maximă atinsă era de 228 km/h. În anii săi de glorie, „Monstrul verde” a putut fi văzut cu precădere pe plaje, acolo unde se ţineau curse de accelerare, pe nesfârşite linii drepte, având la volan vedeta daneză Carl Jorns.
În contrast cu liniile drepte ale ţărmurilor însorite se află curbele probelor speciale din raliuri. Numele lui Walter Rohrl este strâns legat de istoria Opel, germanul fiind cel care a adus cele mai savuroase victorii. Un maestru complet al pilotajului, Rohrl îşi trece în cont victorii în raliuri desfăşurate atât pe asfalt cât şi pe macadam. Alături de copilotul Jochen Berger, germanul câştigă Campionatul European de Raliuri în 1974 la volanul unui Opel Ascona A, cu un an înainte  vizitând ţara noastră cu prilejul Raliului Dunării pe care l-a dominat total cu Ascona. Anul 1982 îl găseşte pe Rohrl în postura de pretendent la titlul mondial, echipa Opel punându‑i la dispoziţie un fiabil Ascona 400. Este perioada în care Audi Quattro face legea, impunând tracţiunea integrală în raliuri, însă Rohrl reuşeşte să învingă maşinile Audi chiar pe terenul lor preferat, în raliul Monte-Carlo şi în Africa, în Raliul Coastei de Fildeş. Pe lângă modelele echipei oficiale, Opel oferea acelaşi model şi clienţilor săi care puteau astfel accede la o maşină de raliuri fiabilă şi performantă.
Pe circuitele de viteze, anii ’60 şi ’70 au reprezentat o perioadă plină de romantism şi entuziasm. Atunci se dezvoltă cele mai fabuloase maşini de curse derivate din cele de serie. Apar primii preparatori privaţi iar Steinmetz este unul dintre aceştia. Modelul Opel Commodore se pretează cel mai bine pentru circuit iar Stenmetz a creat în 1971 o adevărată capodoperă. Plecând de la maşina de serie, echipată cu motor de 2.950 cmc şi chiulasă cross-flow, Klaus Steinmetz obţine un monstru de 300 CP. Nu este mulţumit doar să aplice aripi mai late, geamuri din plexiglas şi un roll-bar ci modifică motorul, adăugându-i trei carburatoare Weber şi montează amortizoare de curse Koni împreună cu frânele spate cu discuri ventilate de la Opel Diplomat. Denumirea de „Pericolul galben” pe care şi-a căpătat-o în timp spune totul despre acest bolid preparat de Steinmetz.
În 1967, Centrul de design Opel demarează un proiect secret, construirea unui bolid de curse pornind de la modelul Rekord C. Rezultatul a fost un Rekord negru, cu inscripţii galbene, roţi foarte late şi cu o priză de admisie sub spoilerul din faţă. Deoarece în acea perioadă taximetrele din Germania erau negre cu însemne galbene, acest Opel şi-a atras rapid porecla de „Taxiul”. Motorizarea cu patru cilindri în linie (1897 cmc) era dezvoltată în Suedia, sub îndrumarea lui Ragnar Ecklund, furnizând o putere dublă faţă de modelul de serie: 175 CP. Din acest motiv, puntea spate a fost modificată pentru ca întreaga putere să fie transmisă la sol. În ultima cursă a sezonului, la Hockenheim, Rekord-ul C avândul-l la volan pe Eric Bitter a fost cel mai rapid iar această performanţă a transformat „Taxiul” într-o legendă, fiind rebotezat „Văduva neagră”, după numele celebrului păianjen. În 1969, maşina a fost achiziţionată de vienezul Kurt Bergmann care a pus-o la dispoziţia unui pilot necunoscut, în vârstă de 20 de ani, pe nume Niki Lauda.
În 1965, la Salonul de la Frankfurt avea loc premiera modelului Opel GT, o maşină sport cu linii ce aminteau de Chevrolet Corvette. Era clar de la început că acest Opel va avea o carieră strălucită pe circuite iar Virgilio Conrero a fost primul care i-a oferit mai mulţi muşchi lui Opel GT. „Only flying is better”, era sloganul de atunci al lui Opel şi acest lucru se potrivea cel mai bine spiritului GT. Fişa tehnică a modelului preparat de Conrero pare a fi copiată după cea a unui automobil contemporan: 2.0 l, patru cilindri în linie, injecţie Motronic, 16 supape, 160 CP, suspensie independentă, cutie Getrag cu cinci trepte, tracţiune spate. În vara lui 1970, Conrero GT câştigă clasa pe circuitul de la Mugello iar în 1971 şi 1972 este învingător în Targa Florio.
În 1979, Jochi Kleint obţine titlul de campion european la raliuri pe un Ascona B de grupa 2. Victoria acestuia este importantă în contextul în care adversarii săi au dispus de automobile mult mai puternice. La baza acestui succes a stat aşa-numitul motor „suedez” care dezvolta un cuplu de 208 Nm la 5.900 rpm şi o putere maximă de 186 CP.
În anii ‘90, Opel a fost din nou prezent pe circuite. Manuel Reuter a câştigat în 1996 Campionatul Internaţional de Turisme (ITC) la volanul unui Calibra cu tracţiune inte­grală, învingând echipele Alfa Romeo şi Mercedes care dispuneau de tehnologie din Formula 1.
Valentin Brădăţeanu
 

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


7 × = treizeci cinci