Egipt: Marea relaxare

,

Încet-încet, lumea pare să se redeschidă. Toate țările care „trăiesc” din turism încearcă să impună condiții, dar și să creeze condiții astfel încât turiștii să se simtă în siguranță și să pornească iar la drum. Numai Egiptul pare să fi abordat o altă strategie, ca să „fure startul”: aici pandemia zici că nu (mai) există și toată lumea este relaxată. Turiștii se preocupă să aibă mască doar dacă merg la snorkeling și își fac griji de tubul de oxigen doar în zilele cu scufundări.

Încă din martie, rețelele sociale erau invadate de poze ale celor ce își petreceau vacanța la piscinele sau pe plajele din Egipt. Oferte mai mult decât atractive ale agențiilor de turism care vindeau vacanțe în aceste zone îmi invadau, în paralel, căsuța poștală. Am rezistat puțin timp tentației, astfel că în aprilie zburam deja spre Hurghada, pentru o vacanță cu familia. Asta deși până atunci am refuzat constant să merg în Egipt, influențată de impresiile celor care spuneau că este o țară nesigură, cu oameni care nu fac nimic pentru tine dacă nu le dai bacșiș și unde nu vei găsi curățenia și calitatea din alte țări renumite pentru vacanțele în sistem all inclusive. Din fericire, experiența noastră a fost total diferită.
Autocarul care ne-a preluat de la aeroport ne-a lăsat în fața unui hotel nu foarte modern și nici prea luxos. Intrăm doar după ce ne este măsurată temperatura și ne dezinfectăm pe mâini, apoi suntem trimiși direct într-o sală, ca să nu ne aglomerăm la recepție. Suntem vreo 20 de oameni, toți cu măști pe fețe, și ascultăm, până se fac formalitățile de cazare, detalii despre excursiile care se pot organiza în zilele următoare. Nu cu multă atenție, însă, veniserăm hotărâți să nu ieșim nicăieri din resort și să păstrăm distanța față de alți oameni. Ori aici se discută despre ore petrecute în autocar, despre prânz luat pe vapor și despre măști de scufundare folosite recent și de alte persoane…
La prânz am mers cu mască pe față. Spre cameră, la fel. Dar ne-am schimbat pentru piscină și… atât ne-a fost. Apoi am înțeles că masca este semnul distinctiv al celor care abia au ajuns în Egipt pentru că, în cele 15 zile petrecute acolo, pe nimeni nu am văzut să o poarte mai mult decât în prima zi. Nu știu de unde vine starea asta bruscă de relaxare. Poate pentru că vrem să răspundem zâmbind egiptenilor, care ne întreabă fiecare dintre ei cum ne cheamă și de unde suntem. Poate vrem să fredonăm pe ritmul muzicii ce se aude în surdină. Poate ne fac să râdem păsările care vin să ne fure din farfurie când nu suntem atenți sau poate vrem să mirosim florile care se revarsă de peste tot. Cert este că în a treia zi deja începem să călătorim și să descoperim Egiptul. Prima excursie cumpărată este cea spre Luxor, Valea Regilor și Templul Reginei Hatsepsut. Se pleacă la 4 dimineața, așa că răsăritul ne prinde pe drum. Suntem în deșert, dar deșertul lor nu este fotogenic, ca altele. Cât vezi cu ochii, doar nisip și munți din nisip pietrificat, de o culoare incertă. Ajungem spre dimineață și în partea rurală a Egiptului, experiență care nu are cum să nu te impresioneze când vezi atâta sărăcie. La fel și modul rudimentar în care oamenii, unii desculți, fac agricultură, cu sapa, cu plugul tras de măgăruși. Chiar și așa, au grijă de fiecare bucățică de teren fertil de pe malul Nilului, dovadă fiind verdele crud care se vede până departe în zare și tarabele de pe marginea drumului, pline cu legume proaspete. Circuitul este gândit să ne arate Egiptul, dar să nu interacționăm cu localnicii, așa că oprim doar în parcarea Templului Karnak. Obeliscul de granit roz, înalt de 25 de metri, îmi dă senzația de deja-vu. Ghidul, care abia începuse să învețe limba română, cu o lună în urmă, ne spune că Ramses ridicase două, identice, dar că unul a fost mutat la Paris, în Place de la Concorde.

Ziua cu excursia la Luxor ne-a fost aglomerată și pentru că, la fiecare obiectiv vizitat, petreceam câte o oră și la câte un magazin de suveniruri. Cel unde se făcea papirusul a fost foarte interesant și pentru adulți, dar mai ales pentru copii, care au putut să pună în practică tot ce le povestise ghidul.

Printre coloanele uriașe cu aspect de papirus, perfect aliniate, și sfincșii care au mai rămas din Calea Sacră (ce lega templele Luxor și Karnak în trecut) ne întâlnim întâmplător cu niște cunoștințe din Craiova și pierdem câteva minute din explicațiile ghidului. Chiar și așa, timpul petrecut aici este mult prea scurt, motiv pentru care încep primele discuții între membri grupului din autocar – unii consideră că au văzut prea mult, alții că nici nu au apucat să înțeleagă unde sunt. La fel se întâmplă și în Valea Regilor, când intrăm în viteză în cele câteva morminte deschise (de unde britanicii au luat tot ce se putea lua, pentru a le expune la National Gallery din Londra) și mai apoi și la Templul Reginei Hatsepsut.

Senzația că am petrecut ziua hăituiți dintr-un loc în altul ne-a făcut să renunțăm la excursia programată la Cairo și piramide – zi care se anunța mai lungă decât aceasta – și am ales să rămânem pe plan local. Este imposibil să nu cumperi excursii și să rămâi doar în resort: vânzătorii de vacanțe sunt peste tot și sunt niște vânători tare agili. Te ochesc de cum ai ajuns, din discuții încearcă să „miroasă” cam cât ai în buzunar și apoi vin cu niște prețuri din care în final scad chiar și jumătate ca să rămâi cu impresia că ai făcut o afacere bună. Plimbări cu submarinul, insule cu nisip fin și alb, recife de corali pe lângă care trec bancuri colorate de pești – toate sunt prezentate în pliantele lor. Insula Giftun cu golful Orange a fost destinația noastră pentru ziua de snorkeling. Am mers cu un vapor luxos, cu interiorul îmbrăcat în piele albă, până în apropierea insulei. Cel care ne vânduse excursia ne aștepta în port cu fructe, sucuri și snacksuri pentru copii – asta deși știa că vom avea prânzul inclus. Ziua a fost „cu de toate”: explorat insula și toate locurile fotogenice de aici, opriri pentru snorkeling și plimbări cu banana-boat pentru amatorii de senzații tari. Bonus, o partidă neașteptată de înot cu delfinii la final de zi. Copiii și-au făcut astfel antrenamentul pentru ziua de scufundări care a urmat – la fel de bine organizată, cu personal la fel de amabil ca în precedenta. Experiența cea mai plăcută am avut‑o în ultima zi de aventuri, când am ales să mergem pe cămile prin deșert și pe plajă.

Cea mai autentică experiență din toată vacanța: un localnic care nu vorbea engleză ne-a dus cu un microbuz până în fața unor clădiri, ne-a coborât în viteză și ne-a pasat unor egipteni care, de nicăieri, au scos cinci cămile pe care ne-au ajutat să urcăm. Fără niciun instructaj iată-ne porniți, copii și adulți – fiecare pe cont propriu, pe cămila lui – pe șoseaua lată ca o autostradă, pe care treceau în goană mașini. Ghizii egipteni, care mergeau pe jos, în față, și se amuzau de reacțiile noastre cereau înțelegere șoferilor făcându-le diverse semne cu mâna. La fel au procedat și când a trebuit să traversăm cele patru benzi, ca să ne mutăm din deșert pe plajă. Ce mai, o aventură pe care am fi ocolit-o, dacă ne-ar fi fost descrisă în amănunt dinainte. „Pozele cu apusul” ne-au luat cam mult și simțeam că egiptenii nu prea mai au răbdare – abia când am ajuns înapoi la grajduri am înțeles de ce.

Era prima zi de Ramadan și ei nu mâncaseră și nu băuseră nimic de la răsăritul soarelui și până atunci. Șeful lor îi aștepta cu masa și așa de sinceri și ospitalieri au fost când ne-au invitat să mâncăm cu ei, încât nu a mai contat că ne aștepta masa la hotelul nostru de cinci stele, că nu știam cine și în ce condiții a gătit, nici că nu știm ce se află în vasele puse pe tava uriașă așezată jos, pe covor. Ne-am pus cu toții roată, adulți și copii, români și egipteni, femei și bărbați și am petrecut, fără bariere sau distanțare, cea mai frumoasă experiență din întreaga vacanță. Am înțeles și de ce: avusesem, în sfârșit, parte de interacțiunea reală cu localnicii. Cea de care ne-am ținut până atunci la distanță, din cauza ideilor preconcepute cu care pășisem în Egipt.

 

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


− cinci = 1