Culorile automobilelor

,

Suntem locuitorii permanenți ai junglei urbane. Ne trăim viața printre cenușiul clădirilor și negrul asfaltului. Deseori stăm pe marginea drumului având în fața noastră un râu înghețat de mașini. Cel mai des la o mașină, vedem aspectul exterior. Aici includem design-ul caroseriei și, mai ales, culoarea ei. Dar oare mai putem vorbi azi despre culori?

Absorbiți de viteza noilor secole, uităm complet de lumea din jurul nostru, integrând totul în regimul acasă – serviciu – acasă, viața pierzându-și parcă fantezia și imaginația. Tot așa, uitându-ne la evoluția mașinilor, uităm de cel de-al doilea element esențial al atracției lor, după forma caroseriei: culoarea.

La începuturile lui, auto­­­­­­­­­mo­­­­­­­­­­bilul era o combinație caraghioasă între căruță (caleașcă, dacă vreți un termen mai spilcuit) și locomotiva cu aburi. Astfel, aveau roți cu spițe de lemn, scoteau fum mult, erau unsuroase, lente, foarte zgomotoase și… negre.
Este cum nu se poate mai adevărat că artiștii și majoritatea femeilor categorisesc negrul drept o non-culoare. Să fie oare chiar așa? Se pare că vremurile moderne ne transmit altceva. Mai mult decât atât negrul, ca și albul, nu numai că sunt culori, dar sunt și parte integrantă din toate celelalte culori, ceea ce nu poți spune despre oricare alta.
Astfel, negrul și mai apoi albul au dominat primele zile ale automobilului, deși caleștile acopereau toată paleta de culori și ornamente, unele dintre ele fiind adevărate opere de artă. Mai târziu, începând cu anii ’30, printre mașinile negre ale gangsterilor și cele albe ale moșierilor și ale elitei nobiliare, apar primele sportive care sparg moda și convenționalismul fad, fiind viu colorate în roșu, albastru sau verde. De aceea, nu putem să nu menționăm aici, probabil una dintre cele mai frumoase mașini ale tuturor timpurilor, Mercedes 500 K Roadster.

Totuși, cea mai frumoasă perioadă, atât ca atmosferă, muzică, haine, coloristică, construcții și (de ce nu) culorile mașinilor, este cea a anilor ’50-’70, o adevărată epocă renascentistă a tehnicii, caracterizată prin explozii de invenții, dezvoltare tehnologică și îmbinări de culori. Aceasta este epoca în care toți marii constructori de autovehicule s-au întrecut în nuanțe și îmbinări armonioase sau fistichii de culori. Dar, atât din punct de vedere al formei caroseriilor, cât și al culorilor de la exteriorul și interiorul mașinilor, americanii se detașează ca lideri incontestabili. Trebuie recunoscut că, deși în acea perioadă era cuprinsă de norul cenușiu al blocului comunist, Europa de Est nu a stat deoparte de explozia de culori și ne reamintim cu nostalgie: „roșu pompier, alb 13, galben pai, oranj verde ficus, bleu Mamaia ș.a.”  Nuanțe care au făcut istorie și au mai înviorat anii triști ai comunismului.
După această perioadă, Europa de Vest, America și Japonia se distanțează față de restul lumii, la nivel tehnologic în domeniul auto și nu numai, cu viteza luminii. Însă, chiar de pe atunci se profila ușor „epoca culorilor” pe care o trăim astăzi. Conștientizăm tot mai pregnant că tehnica ne arată că evoluția ei nu stă în mofturile romantice ale oamenilor referitoare la culori. Dacă ne uităm în trafic vedem mașini majoritar albe, gri și negre. Foarte rar mai scapă câte un roșu, albastru sau vișiniu, dar si acestea pe ton închis. Uimitor este faptul că, pe cine întrebi dacă îi place culoarea mașinii sale, vei auzi: „a mea este alb perlat” sau „a mea este alb sidefat”. La negru este și mai interesant: „negru diamant”, „negru stealth”… mai, mai să te ia amețeala când realizezi câte variante de alb sau de negru sunt! Bineînțeles că, plecând de la culoarea uni, exista zeci de variante de combinare: alb cu plafon negru, alb cu jante negre, gri cu jante albe etc. Să te tot joci în alb, negru și gri…
Norocul cel mare este că partea sportivă a automobilismului, atât cea competițională cât și cea de stradă, se exprimă în continuare prin culori vii sau chiar epatante. Astfel, fie că îi face un tuning mașinii „casnice”, fie că își cumpără o sportivă adevărată, va alege în fiecare caz o culoare sau o combinație de culori care să se vadă, care să întoarcă capetele pe stradă. De aceea, deși a început cu negru, motorsportul a dezvoltat o paletă diversă de culori, fiecare nuanță inspirând, parcă, mai multă viteză, mai multă forță. Totuși, conform zicalei „la vremuri noi, tot noi”, negrul pare să acapareze timid, dar hotărât, lumea competițiilor sportive.
În ultimul timp, am văzut pe stradă unele mașini vopsite într-un gri „de fișet”, am văzut prezentarea noilor modele în alb sau negru, cele mai frumoase caroserii lansate în culori întunecate. Până și culorile maro, albastru sau verde parcă tot spre negru bat. Astfel că îți vine imediat, în mod firesc, în minte întrebarea: „Oare încotro ne îndreptăm? Toate mașinile vor avea aceeași culoare, cu excepția celor de pompieri?”.

Christian FIELDMAN

 

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


6 − = patru