Cătălin Petroşanu – Învingătorul din Dacia galbenă

,

Catalin Petrosanu (2)Să nu vă fie milă de Cătălin Petroşanu! În viaţa lui nu încape acest cuvânt. Povestea aceasta este despre voinţă, dorinţă de viaţă şi putere… Puterea de a nu ceda şi de a-ți continua drumul chiar şi în momentul în care, sătul de piedicile vieţii, eşti tentat să te predai şi să spui: „Nu mai vreau nimic, ajutaţi-mă”!

Cătălin şi Adelina. Când plec în excursie, îmi este greu să fac rezervări. Trebuie să văd dacă au rampă sau dacă ușa de la baie are dimensiunile de care am nevoie. De multe ori, la telefon, mi se spune că totul este ok, dar când ajung acolo...

Cătălin şi Adelina.
Când plec în excursie, îmi este greu să fac rezervări. Trebuie să văd dacă au rampă sau dacă ușa de la baie are dimensiunile de care am nevoie. De multe ori, la telefon, mi se spune că totul este ok, dar când ajung acolo…

„Ce să fac? Să-mi pun capăt zilelor? Dumnezeu ne mai pune şi la încercări…”. O spune apăsat, hotărât, în timp ce îşi asamblează scaunul cu rotile. Fiecare sunet metalic, fiecare gest, îţi scrijelesc sufletul şi ţi se face ruşine când nu ești lăsat să dai o mână de ajutor. Cătălin Petroşanu coboară dintr-o Dacie galbenă, se aşează pe scaun cu grijă şi apoi îşi mută și picioarele, ajutându-se de mâini. Viaţa lui a fost presărată cu momente cumplite, dar nu s-a predat. Când avea cinci ani, medicii și-au dat seama că are „tendoanele scurte”, atunci a fost operat prima oară. „După operație nu mai puteam să merg, ai mei îşi dădeau cu pumnii în cap pentru că au fost de acord cu intervenția chirurgicală. Abia după câteva luni am început să merg de-a buşilea, ca un copil de câteva luni, mai târziu m-am ridicat din nou în două picioare” povestește Cătălin. Dar visul copilăriei s-a frânt brusc, iar ziua de 22 de august 1989 îi va rămâne adânc săpată în suflet. Părinții au plecat cu treburi și l-au lăsat la niște colegi de serviciu, iar Cătălin a ieșit să zburde cu câțiva prichindei. S-a jucat cu o pilă… „Pe vârful ascuțit al pilei, de obicei, se fixează un mâner. Asta nu avea mâner, am aruncat-o în sus și la întoarcere mi s-a înfipt în coloană. Am căzut secerat… vedeam totul în ceață și nu mai aveam glas să strig. Știu că nu-mi mai simțeam picioarele și pipăiam disperat după ele” își amintește Cătălin. Când a ajuns la spitalul din Ploiești, medicii i-au spus că este alintat și că ar face bine să se ridice. Câteva ore mai târziu și-au dat seama că situația este gravă și l-au trimis la București, la Spitalul numărul 9, dar cum a doua zi era 23 August, zi de mare sărbătoare în acele vremuri, nici acolo nu i-au dat prea multă atenție. Într-un târziu a ajuns pe mâna unui profesor care a decis să-l opereze.

Catalin Petrosanu (7)Cu sufletul la gură, sfâșiați de durere, părinții au început să-i ofere lui domn’ doctor mici atenții, după obiceiul vremurilor: păsări, brânză, damigene cu vin, plus ceva „la plic”. „Ne spunea mereu că totul o să fie bine, dar la un moment dat o asistentă, rușinată de ceea ce se întâmpla, le-a spus părinților mei să nu mai care cu sacoșa pentru că nu mai am șanse să merg. Din păcate, așa stăteau lucrurile. Apoi m-au mutat la alt etaj unde trebuia să învăț să mă îngrijesc, de fapt învățam să-mi trăiesc noua viață din scaunul cu rotile” rememorează Cătălin. Au urmat momente foarte grele, iar prima reacție a fost să se închidă în casă. Îi era rușine să iasă afară și nu-i plăcea să-l vadă ceilalți copii că este purtat în brațe de părinți. Una din micile plăceri era să stea în balcon și să urmărească mașinile, după numărul de înmatriculare știa ce vecin a venit acasă. Părinții nu au renunțat la luptă și l-au dus pe Cătălin și la alți medici, dar și pe la fel de fel de vraci și „tămăduitori”. Când ești disperat și simți că te îneci, te agăți și de o crenguță bătută de vânt. Vindecătorii de ocazie au profitat, nu au avut nicio remușcare. Unii veneau și luau banii pentru niște mătănii, alții se lăudau că-l vindecă doar dacă-i văd poza și le spuneau părinților să aibă mare grijă că băiatul lor a luat-o pe căi greșite și frecventează baruri dubioase. „Și eu nu mă puteam mișca, stăteam doar în scaunul cu rotile” zâmbește amar Cătălin. De la prea mult stat în aceeași poziție, în scaun, un fir de păr, de la baza coloanei, s-a infectat și Cătălin a ajuns din nou pe patul de spital. Avea aproape 18 ani și trebuia să suporte a altă operație. Alți bani la doctori. „Ai mei au dat un plic dolofan și unui anestezist care a văzut că nu pot să mă mișc de la mijloc în jos, deci nu aveam nevoie de anestezie, dar a luat banii și i-a băgat în buzunar” spune Cătălin. S-a dus și i-a cerut banii înapoi, doar nu-i făcuse nimic. I-a primit prin asistentă, medicul nici nu s-a obosit să se deplaseze. Cu banii respectivi și cu ce a reușit să mai pună deoparte a făcut școala de șoferi și a modificat Dacia părinților săi, ca să o poată conduce fără pedale.

 Catalin Petrosanu (1) Catalin Petrosanu (3)Această mașină galbenă, trecută de prima tinerețe, a însemnat enorm și s-a transformat în biletul său pentru libertate. Nu mai trebuia să depindă de nimeni, dacă voia să plece la plimbare sau la școală. Cătălin a absolvit o școală de arte și meserii, iar în anul 2008 a reușit să se angajeze la Uztel, o firmă care produce utilaj petrolier. Colegii l-au primit bine și l-au ajutat să învețe ce are de făcut. „Este foarte important ca cineva să-ți dea o șansă! Ce să fac, să stau acasă și să-mi duc traiul cu 340 de lei cât îmi dă statul?”. Primul lui gând a fost să lucreze undeva în domeniul auto și a vrut să obțină o licență de taximetrist. A făcut toate formele, avea mașina modificată și experiență la volan, dar a fost respins la examenul medical. „I-am spus doctorului: «Eu am venit aici cu mașina, acum pot să mă urc la volan și să intru într-un refugiu de pietoni. De ce nu pot să fiu taximetrist, dar am voie să-mi conduc mașina?» Nu a știut ce să-mi răspundă”. Își potolește setea de mers cu mașina conducând zilnic Dacia, trei kilometri, până la serviciu. Îi este tare dragă această mașină care îl ajută să se descurce prin oraș. Când pleacă din Ploiești folosește un BMW, luat la mâna a doua, căruia i-a pus „adaptarea”. Cu el „s-a dat” și pe zăpadă și a încercat câteva drifturi. Cu grijă, să nu-i cedeze cutia, că BMW-ul nu mai este foarte tânăr, iar reparațiile costă destul de mult. Și-ar dori foarte mult să poată participa la o competiție auto adevărată, dar deocamdată se mulțumește cu mici plimbări. În excursii pleacă împreună cu iubita. Cătălin și Adelina sunt împreună din anul 2007 și au planuri de căsătorie.

20170418_151353Au și un Husky pe care l-au cumpărat din târg. „Ne-am dus să cumpărăm perdele, dar am dat banii pe acest cățel care ne-a cucerit cu ochii lui albaștri. L-am dus la un dresor, omul nu a reușit să-l învețe mare lucru, dar voia bani. Am refuzat. Într-un târziu, mi-a recomandat să-mi cumpăr un labrador. Mi-a spus că, în situația mea, o să mă ajute mai mult. Auzi, cum să-l dau? Este câinele meu, prietenul meu, cum să renunț la el?”. Cătălin este la fel de hotărât și în viața de zi cu zi. Nu-l doboară nici trotuarele din Ploiești, multe dintre ele fără rampe pentru persoanele cu dizabilități, nici privirile bănuitoare din benzinării. „Uneori, când alimentez, rog pe cineva să mă ajute, dar de cele mai multe ori oamenii ezită. Unii cred că vreau să cerșesc sau că nu o să le dau banii. Acum, m-am învățat și prima oară le arăt banii”.

Catalin Petrosanu (9)Cătălin este relaxat când povestește, dar în vorbele lui se citește un strop de mâhnire. La o spălătorie, un tip mai solid, cu ghiul și lanț gros, care nu a vrut să stea la rând, l-a scuipat în față. S-a simțit umilit și ar fi vrut să se poată apăra. „Am amici care se supără din lucruri minore și le povestesc de ce ziduri mă lovesc în fiecare zi. Ce să fac? Merg mai departe. Mi-ar fi foarte ușor să renunț”. Și nu a renunțat. Au fost și fundații care i-au întins o mână de ajutor. Una i-a donat un scaun… scaunul costă aproape 3500 de euro și nu și-ar fi permis să-l cumpere din banii lui. Merge în fiecare săptămână să joace baschet și participă la o mulțime de concursuri sportive.

Catalin Petrosanu (8)Nu o face pentru bani, ci pentru că își dorește să facă mișcare și să-și testeze limitele. Este invitat să meargă și la întruniri în care își povestește experiența. Aici a întâlnit mulți oameni care au trecut prin momente grele și sunt cu psihicul la pământ. „Ce le spun? Uh! Le spun că merită să lupte, să meargă mai departe, viața merită trăită. Să ne punem capăt zilelor? Dumnezeu ne mai pune și la încercări…”

După aproape o oră, discuția cu Cătălin s-a încheiat. Sunt marcat, copleșit și cuprins de un puternic sentiment de admirație. Problemele mele, de zi cu zi, sunt undeva departe și nu mai par de atât de dificil de înfruntat. Mulțumesc, Cătălin, pentru această lecție de viață!

Text / Foto: Sorin BARBU

Dacia 1300: Parfum de istorie

 

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu. Adresa de e-mail rămâne privată


− doi = 4